Prolog

Din negura nopții mă cobor liniștit
Spre strigătul mut al unui cor fără glas;
Și deși nimeni nu-ntreabă de unde-am venit,
Mă simt dator să continui de unde-am rămas.

Țin discursu-mi prea lung pentru atenția lor,
Însă timpul e darnic cu mine, cu noi
Și de-aceea îmi joc cu patimă propriul rol,
Transferând eu imagini în stihuri din foi.

Apoi cuvântu-mi se pierde într-un murmur adânc,
<O suprapunere proastă de șoapte și voci>
Iar unicul meu semnal emis în orișice rând
Se reflectă din oameni ca sunetul printre roci.

Și se duce, se duce atât de lent printre ei,
O mulțime de gânduri îngrozite de nou,
Împânzite de frica de-a deveni-n jungla lei,
Păstrând cuvintele mari din simpla teamă d-ecou.

Auto-întâlnire

Cu mândria sa enormă mi-a spus că o să dispar,
Că n-o să mă găsească nimeni și că mort eu o să par;
Că o să caut libertatea în sute de prizonieri,
Prins într-o lume drept neutru, între nimic și nicăieri.

Mi-a luat mâna-n a lui mână și m-a acoperit cu scrum,
Arătându-mi alte căi de a fi perceput om bun.
M-a despicat în ani bucăți , lipsindu-mă de orice zi,
Punând secundele-n sticluțe și-apoi vărsându-le-n hârtii.

M-a remarcat într-o mulțime, în care eram numai eu,
Multiplicându-mă întruna , dar întrecându-mă mereu.
Unic de mult mai multe ori decât aș putea să visez,
Acum găseam în multe minți puterea să scriu, sa creez.

Mi-a dat idei cum numai eu aș fi putut să mi le-ofer,
Aducându-mi iar căldura în al internului meu ger.
M-a corectat , m-a redactat și mi-a pus semnul de-ntrebare
La întrebarea ce-o să vină:”Cine-i emițătorul , oare?”.

Goală Coală

Nu mai găsesc plăcere în versuri , în a scrie;
Văd doar un timp pierdut în proză, poezie .
Simt versuri rătăcite în viața mea normală
Și tind să nu le-nsemn din nou pe-o goală coală.

Deși le-aud adesea , să le ignor nu-i greu ,
Dar timpul nu-i la fel, în orice zi , mereu;
Și se aștern și zile în viata mea normală
Când parcă aș mai scrie un vers pe-o goală coală.

Iar ea brusc să devină plină de forme pure
De gânduri vechi, meschine și sentimente nule
Printate cu-o lumină ce izvorăște doar
Atunci când eu poemul pe hârtie-l presar.

E prețios momentul, dar doar pentru o clipă,
Căci grabnic energia, dorința se disipă;
Lăsându-mi libertatea din viața mea normală,
Unde mintea mi-e plină , iar coala mi-este goală.

Contradicții

Văd lumea greșit : Oglinda e spartă?
De ce scurtătura nu-i calea cea dreaptă?
Când logic n-ar fi vreo cale mai bună…
Las lumea ce minte, adevărul să-mi spună.

Și-astfel eu ce-s ? Privitor printre stele
Sau doar eu tânjesc să fiu una din ele ?
Nimic pentru-o viață ce-nseamnă nimic,
Dar nimicul e tot  când nu am ce să zic.

Cu timpul mă joc când mă simt plictisit;
El se joacă cu mine când mă vede grăbit.
E doar un joc simplu : îl repet de o viață.
Orice ecou de un sunet cu siguranță s-agață.

Jumătate din infinit

Mi-e vast trecutul; de-aș putea
Să îl cuprind în mintea mea ,
L-aș contopi într-un cuvânt
Și l-aș rosti mereu râzând.

Dar numai gândul c-aș putea
Să pot să fac așa ceva
E mult prea mare să-l diger
Cu al meu amărât creier .

Așa că am țintit mai jos.
Jumate’ din trecut am scos,
Dar jumate’ din infinit
E-un scop posibil de țintit?

Cum aș putea să discern asta?
Să scriu răspunsul clar cu pasta
Ce parte din trecutul meu
Mi-o voi reaminti mereu ?

 

Azi am visat

Mergea prin gându-mi liberă
De stres , de griji , de orice-i rău.
Mergea și aș fi mers și eu
oriunde ea m-ar fi îndrumat.

Azi am visat . La fel și ieri.
La fel și-n multe alte seri.
Însa în ciuda altor zile; azi
am visat ochii ei calzi.

Eram confuz când am văzut-o
Conștientizând că am pierdut-o
M-am temut ,dar , de fericire
Și de o veche, grea iubire.

Nebun mi-ar spune mulți în cor
Nebun și-nspăimântat de dor
Înspăimântat de clipe pline
Și de un sentiment de bine.

Dar chipul ei perfect din vis
Mi-a amintit tot ce-am promis,
Tot ce am zis și am gândit,
Deci cum să fiu iar fericit?