Ars Poetica

Versurile sunt cuvinte ce rimează spre sfârșit
Și dacă gândești puțin, poți scrie la infinit.
Nu e greu, este chiar simplu sa găsești cuvinte bune
Care, cum zicea maestrul, din coadă ele să sune.

Trebuie numai s-alegi tema și să scrii cuvinte multe;
Unele vor fi greșite fiindcă vor doar sa insulte :
Le elimini și rămâi doar cu cele-nălțătoare
Ce se vor culca rimând la ale tale picioare.

Pune-le in propoziții , nu te de teme de măsură :
Adaugă tu prepoziții până ies plăcut din gură.
Lasă-le să te cuprindă , uită de orice idee
Să scrii fără sa gândești, asta e a artei cheie.

De vrei să scrii melodii , ai și soare și rochiță
Și norocul nostru este că rimează cu fustiță.
Pune cuvinte de bază , pune foc, flăcări și sex
Și pe-oricine vei lăsa , când va asculta, perplex.

De vrei să fii un poet ce-n metafore trăiește ,
Cerul este casa ta unde luna , stă, păzește.
Vino și te joacă aici. Astre, lumină și stele
Pentru un poem perfect, sunt ingrediente ele.

Haide, scrie, nu mai sta, asta-i tot ce știu și eu.
Sunt reguli prea demult scrise ce se vor păstra mereu
Ah, aproape ca uitasem de acest mic Dumnezeu :
Când vorbești tu despre tine, “eu” rimează cu “mereu”.

Prostul

Prin lumea asta mare eu mă plimb demult ca prostul,
Încercând să-i dau culoare însă nevăzându-i rostul
Mă tot zbat printre iluzii c-aș putea-o colora,
Dar prostia mă orbește și-o murdăresc cu nuanța mea.

O murdăresc , că nu e artă când mâinile aruncă-n van
Culori făcute să topească ,într-o zi clipe dintr-un an.
Într-un moment  o mare plină de sentimente înălțătoare
Căci eu , un prost , n-am reușit să le păstrez a lor culoare.

Acum privesc prin nonculori ținutul ce , prost , l-am distrus,
Adulmec sânge de creștin ce-l izgonește pe Iisus .
Văd oameni răi mințiți de negru , dar și de alb influențați
Drogându-se cu al meu gând și-urând c-au devenit ratați .

Acum doar tac . Nu-ncerc să schimb nimic din tot ce e în jur.
Respir , privesc și-nvăț să m-adaptez la rău, singur .
Observând în mod uimit ca văd mai clar, cred că visez
“Pare bizar să și gândesc înainte s-acționez.”

Un gând trecut

Am avut un gând odată că aș putea să o dețin,
Să o absorb ca pe alcoolul dintr-un plin pahar de vin.
Să o închid, să îi arăt doar simpla mea iubire moartă;
Din toate ușile din lume să-i las deschisă doar o poartă.

Ea sa nu simtă lipsa lor , să fie unica-mi femeie
Să mă iubească mult, sincer , ferită de-un gând sau idee
Că undeva într-un moment s-a mai născut și un alt el
Ce i-ar fi oferit iubirea ca pe-un cadou, nu drept un țel.

Sa îi leg strâns încheietura de trupul cuvintelor mele
Și să-i împart ca un Qur’an , faptele în bune și rele;
Prin prisma lor apoi , de drept, să-i judec judecata sa
Și să-i repet la infinit că nu mă va putea uita .

Acum rostesc cuvinte goale , cuvinte ce nu mă descriu,
Prezint ființa-mi inumană ce nu mi-aș mai dori sa fiu:
Acel nebun nechibzuit ce s-o dețină a-ncercat
Nerealizând la infinit că el a fost demult uitat .

Sete

De-ar fi apa de-ajuns pentru noi, dar nu este,
Căci găsim noi în sânge o mai bună poveste,
O mai bună metodă de-a ne potoli gândul
Atunci când rana deschisă eclipsează cuvântul.

Când setea respiră prin pori fără teamă,
Mintea se distruge, începe sa geamă.
Să-și caute suflul acum nu mai poate,
Având reci broboane de sânge pe pleoape.

Deci cum sa mai vadă cărarea și norii
Prin bezna deplină ce respinge zorii,
Și cum să obțină lichidul fierbinte
Ce-i zguduie lumea atunci când nu-l simte?

Privește spre mare ! E-o mare de apă.
De ce gându-ți tace , iar inima-ți sapă?
De ce nu găsești acest lichid de ajuns
Să-ți vindece setea ce sufletul ți-a străpuns?

Moment de rugăciune

Simțind forța-n genunchi reactiv din covor
Mă plimb cu ochii-n tavan și nu vreau să-i cobor.
Infantil gest, aș spune, dar acum nu gândesc,
Ci mă las umilit, altfel spus, mă căiesc .

Repet vorbe din minte și încerc să le simt;
Tot ea-mi trimite semnale, conștient să nu mint.
Îmi exersez dicția, speriat de ce-ar fi
Dacă răspunsul la ruga-mi s-ar cumva împlini.

O sa moară Mihai ? neintenționat m-am gândit
Că dacă e  ruga mea și orice mi-aș fi dorit
S-ar împlini fiindcă eu neîncrazător l-am testat
Pe cel ce-a făcut Pământul, pe singurul Împărat.

Aș vrea să-l  sun pe Mihai, să îl întreb dacă-i bine,
Da-ntrerupând rugăciunea, oare-aș întoarce spre mine
Toate gândurile negre ce-mi vin în cap neîncetat?
Oare din ce fix moment păcatele mi-a iertat ?

C-acum am altele noi , dar cel puțin nu sunt vechi;
Simt aerul mai curat ce mă inundă-n urechi
Alături de sunete vii cu o mireasmă de sfânt.
Simt gravitația nulă, nu sunt atras de pământ.

Însă un gând mă împinge cu putere spre sol:
Cum de-am știut eu să urc, când până nici să cobor
Nu-s abil și mă-ntreb dacă oare contează
Când accentu-i mai grav pe sfârșitul de frază?

E intonația buna, corpul imi este prea drept?
Când răspunsul o sa vină ? Nu mai pot să aștept!
Oare-i păcat sa grăbesc fenomenele sfinte;
Și dacă preotul ăla, în timp ce vorbește minte?
Și m-a mințit când mi-a spus rugăciunea s-o știu,
Fiind un drac prea viclean ce mă trimite-n pustiu.
Dar renunț l-acest gând , căci păcătosul sunt eu.
D-aia primesc doar decline-uri de la Dânsul mereu.
Într-un final mă gândesc că-s ipocrit , asta este,
E singurul drept motiv pentru a mea grea poveste.
Îi cer eu Lui rarerori , însă doar când am nevoi,
Iar când îmi merge prea bine, mă mândresc către voi.

Habar nu am . Mă ridic , am terminat rugăciunea
Am pauză 7 zile, căci mă rog numai lunea .
Un ultim gând e-ntrebare: Oare o să ajung eu în rai?
Și oare El s-o fi prins că nu există Mihai ?

Cimitir

Te plimbai pe lângă mine ; nu mișcam , n-aș fi putut.
Corpul îmi era prea stins ; tu mă-ntrebai de m-a durut
când sângele-și coagula calea spre spre multele foi
De la propriile-mi picioare acoperite cu noroi .

N-ai încercat sa îmi dai viață când ți-ar fi fost așa ușor.
Tu vrând numai să îmi faci față , crezând că vreau să te omor;
mă oboseai și te hrăneai din a mea vitalitate,
Văzându-ma ca pe o stâncă , fără suflet sau bunătate.

De aia te-ai și protejat de-atingerea palmelor mele
Când eu voiam să te ating, nicigând să te lovesc cu ele;
Apoi timpul s-a revărsat spre trup și-ntr-un cerc vicios
Am devenit mai inuman și-apoi mult prea neputincios.

Am stins lumina-n a mea lume și m-am întunecat complet,
Scriind romane și poeme cu propriu-mi complex alfabet.
Tu ai citit , la fel ca alții, dar neputând sa descifrezi,
Ai continuat pe al tău drum unde știai cum să visezi.

Timpul -visuri ți-a preschimbat în revelații deseori;
Ai recreat în minte versuri ce-n urmă nu-ți dădeau fiori,
Căci le citeai fără de glas și de-aia nu îți transmiteau
Adevărata lor valoare pe care ele și-o însușeau.

Acum tu plângi la suprafață, dorind să îmi reproșezi tot
Spunându-mi c-am creat veninul la care tot eu am antidot;
Întrebându-mă de ce mint că sunt mort , că sunt martir,
Când tu ești cea ce mă așteaptă an după an în cimitir.